Nu, Învierea nu s-a terminat!

Hristos a înviat! Spunem toți pe rând sau răspundem în cor, dacă vreun cunoscut drag ne dă, în loc de bună ziua, acest drept la reculegere și la credință. A trecut și Paștele, anul 2024, încă neajuns la jumătate, aproape că începe să ni se stingă în palme. La Înviere, lume multă.

Am schimbat biserica, din plăcerea de a fi mai aproape de casa mea de azi, dar n-am văzut oameni mai puțini decât obișnuiam să văd, încă din copilărie, pe străduța cu ecou de poezie pe care mergeam de obicei. Fețe noi, dar același sentiment: să luăm lumină, să fim lumină! Tineri destul de mulți, bătrâni care nu mai simt frigul, alarme care se aud mult mai încet, un girofar al unei mașini de la poliția locală care luminează parcă altfel. Care nu deranjează pe nimeni. Și preotul, cu mai mult sau mai puțin har, citind din cartea mare, aurită, aceleași învățăminte pe care dintotdeauna le ascultăm – ca prima dată.

Și trece și noaptea Învierii și ne trezim cu pâinea sfințită în casă, și ne așezăm la masă, după ce suntem convinși că ni s-au iertat toate păcatele, cu ai noștri cei mai dragi care au nevoie de confirmarea că totul este bine, că mai e timp, că mai e viață, că mai sunt licăriri destule pe Cer care să ne țină și nouă zvâcnetul viu.

Dar când Paștele trece? Dar când toate sărbătorile trec? Cine mai rămâne la masă? Cine mai rămâne aproape? Cui îi mai pasă de cele sfinte și de credința care se ascunde în spatele fiecărui semn al crucii făcut din reflex? Ai cui suntem, dacă și Învierea se consumă? Ai cui?

Încercăm să fim mai buni – înainte de Crăciun și înainte de Paște. Eventual – și în ziua în care aceste două mari sărbători se petrec. Apoi uităm. Ieșim din nou din casă dimineața cu capul plecat, îndesăm în plămânii care ne stăpânesc ființa câte un strop de aer și credem că am tras în piept lumea întreagă – ne mințim, pentru a mia oară, că vremurile ne aparțin și că putem să fentăm, fără să ne-o propunem, prăbușirea mare care ne pândește. Și vine câte un cutremur care ne aduce aminte că nu, că nu-i așa. Că nu avem cum, dacă uităm zi de zi de noi înșine, să mai fim ținuți minte, să fim luați în serios.

Ce-ar fi dacă am spune – și am și crede! – că Învierea nu s-a terminat? Că nici nu se va termina vreodată? Că e nevoie de noi mai mult vii decât duși, pentru ca următoarea prăpastie să ne ocolească? Ce-ar fi dacă am fi buni în fiecare zi, așa cum suntem – sau cum credem că suntem – în ziua de Paște? Ce-ar fi?

Hristos a înviat!, spun copiii. Adevărat a înviat!, răspund bătrânii, privind în gol, către o tinerețe pe care au pierdut-o și din care nu mai au cum să recupereze nimic, spre îndreptare. Poate doar câte un pâlc de amintire care le mai mângâie, înainte de marele apus, obrazul rece. Dumnezeu să ne apere și de mâine încolo, de când se umplu iar orașele de claxoane și înjurături, de când atâția vor începe iar să-și ducă la școală copiii, obligându-i absurd să fie primii la toate materiile, să fie cei mai buni la fiecare test și să bată și recordurile încă nescrise.

Măcar în semnul crucii făcut din reflex, despre care abia vorbirăm, să rămână câte ceva din această rugăciune! Măcar acolo.

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?